Componenta economică nu mai poate fi astăzi separată de fotbal şi de sport în general. Fotbalul nu mai este de vreo câteva decenii bune o activitate pe care câţiva gentleman pasionaţi de sport să o practice în timpul liber. Încet, dar sigur, jucătorii s-au profesionalizat, iar cluburile au devenit veritabile societăţi comerciale orientate spre  profit, cu management de elită şi acţionari importanţi.

În esenţă, trei schimbări economico-sociale fundamentale au stat la baza acestei transformări. După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Occidentul, dar chiar şi ţările foste comuniste din Europa, au cunoscut o creştere treptată a bunăstării generale prin dezvoltarea industriei şi a sectorului serviciilor. Boom-ul economic a condus la mărirea gradului de urbanizare, la sporirea veniturilor personale şi la apariţia posibilităţii pentru foarte mulţi oameni de a îşi cumpăra bunuri de consum (precum televizoare, mingi de fotbal, echipament etc.) şi de a lua parte la marile competiţii sportive care începuseră să adune un public tot mai numeros.

A doua schimbare esenţială a fost geneza televiziunii şi, puţin mai târziu, apariţia sateliţilor de telecomunicaţii care au făcut posibile transmisiunile în timp real, din orice colţ al lumii. Astfel, dintr-o dată, mapamondul s-a comprimat, iar sportul a devenit una dintre realităţile de zi cu zi prezente în casele oamenilor. Aşa a fost posibil să apară eroi precum Pelé, iar echipe cum ar fi selecţionatele Braziliei, Germaniei ori cluburi ca Real Madrid sau Bayern München să stârnească emoţii planetare. Dintr-o dată numărul spectatorilor de pe stadioane sau din faţa televizoarelor a crescut exponenţial, iar acestă nouă realitate a produs două efecte majore: din punct de vedere al spectatorilor, aceştia voiau performanţă, voiau să vadă spectacol, voiau ca echipa lor să câştige, iar din punct de vedere al cluburilor, acestea erau nevoite să gândească performanţa în termeni economici pentru a putea obţine banii meniţi să le susţină (atragerea cât mai multor cumpărători de bilete, a sponsorilor şi fondurilor din drepturile de televizare, transferarea celor mai buni jucători).

A treia schimbare fundamentală a fost adusă de revoluţia tehnico-ştiinţifică ce a permis firmelor producătoare de hrană şi bunuri de larg consum să îşi fabrice produsele în proporţii de masă. Oamenii aveau bani pentru că economia crescuse, televiziunea capta privirile a milioane de spectatori, iar comercianţii voiau să-şi vândă produsele. În felul acesta a luat naştere publicitatea televizată. Întrucât fotbalul atrăgea milioane de spectatori, spoturile televizate, reclamele de pe stadioane, inscripţionarea tricourilor jucătorilor cu numele unor firme au devenit mijloace sigure de publicitate: fotbalul contribuia la creşterea vânzărilor, iar firmele returnau fotbalului o parte din beneficiile financiare prin sponsorizări şi drepturi de televizare.

Acesta este şi astăzi circuitul financiar de bază care face legătura între sport, societate şi economie, fotbalul având o contribuţie substanţială la fluidizarea sistemelor financiare şi creşterea prosperităţii generale. În prezent, fenomenul fotbalistic îi cuprinde pe producătorii de infrastructură, mentenanţă, echipament sportiv, accesorii sportive şi merge până la mass-media, industria publicităţii, vizându-i inclusiv pe producătorii de maşini, suvenire, cârnăciori şi bere. Toate acestea înseamnă milioane de locuri de muncă şi miliarde de euro care se reîntorc către societate prin taxe şi impozite.

Performanţa aduce bani, dar fără bani performanţa este cu greu posibilă. Acolo unde lucrurile se află pe făgaşul lor firesc fotbalul, societatea şi economicul se întâlnesc şi binele public are de câştigat.

În nicio societate banii nu pică din cer. Avuţia durabilă şi performanţa sunt produse prin ştiinţă, imaginaţie, cinste, încredere şi cooperare. În schimb, amatorismul, lipsa de idei, corupţia, înşelăciunea şi legea lui fiecare pentru sine condamnă orice societate la subdezvoltare durabilă.